Adio!

Am inceput acest blog acum mult timp. Am sters cateva (mai multe) articole si l-am facut public.  Multi au spus ca nu a fost o idee buna. Altii m-au sustinut. Cert este ca am crescut. Nu ma refer la numarul de cititori sau vizite, ci la mine ca persoana. Mi-am gasit drumul, am planuri pentru maine, pentru saptamana viitoare. De fapt, am planuri pana in iulie, ceea ce e nou pentru mine.

Stiu ce vreau acum! Am vrut sa renunt la acest colt virtual din mai multe motive si astazi o fac! Imi iau ramas bun tocmai pentru ca am crescut! Ideea de la care am pornit nu mai e aceeasi, dar nu vreau sa schimb numele blogului si… am nevoie sa scriu, sa impartasesc cuiva, chiar si virtual, experientele mele de zi cu zi. Nu voi inceta sa fac asta sau nu curand. Doar… ma mut! Am o casa noua (doua, de fapt) si, virtual, detin un nou domeniu: www.jurnaluluneinimfomane.ro. De maine ne vedem acolo!

PS: Inca fac modificari asa ca astept sugestii!

Veriga slaba

Cu totii avem slabiciuni, defecte, dependente… Eu iubesc libertatea, pe care am gasit-o in bani si sex.

Mi-am inecat amarul in alcool, dar mi-a trecut cand am numarat prea multe nopti in care nu eram sigura ce am facut dupa ce am ajuns acasa, de unde am vanataile ori zgarieturile de pe corp, ce am vorbit la telefon. Am avut impresia ca lumea e a mea cand ma zbantuiam in club de parca nimeni si nimic nu conta, insa am realizat ca nu sunt singura si ca in jurul meu sunt aceiasi oameni ce incearca metode mult diferite de ale mele pentru a uita. Am incercat sa opresc timpul dar am renuntat dupa ce am intrat in panica pentru ca nu traiam cu intensitate mai mare decat frica, confuzia… si nu senzatiile pe care le doream eu.

Inca imi ard clipele — de plictiseala, din obisnuinta, de nervi — nu stiu de ce. Sunt dependenta de oameni, desi uneori nu imi doresc decat sa fiu singura sau, dimpotriva, ma simt singura in mijlocul lor. Imi gasesc, temporar, si alte vicii… Ma obsedeaza o anumita idee si nu renunt pana cand nu fac ce mi-am propus. Ascult o melodie pana cand nu mai suport sa ii aud nici macar refrenul. Periodic, am un anumit ritual fara care nu pot adormi — dar ritualul se schimba…

Raman insa constante sexul si banii. Nu stiu in ce ordine. Stiu doar ca nu as putea trai fara una din ele fiindca imi ofera libertate… Chiar daca ma inhiba privirea salbatica a unei fete cu parul de foc, chiar daca nu stiu ce urmeaza ori cum sa incep, chiar daca nu iubesc ori nu inteleg limba persoanei goale de langa mine, pentru secundele in care abia pot respira, in care nu spun nimic, doar inchid ochii si imi infig unghiile in cearsaful de sub mine… nu pot sa renunt. Si nu pot renunta nici la bani… din motive prea multe de enumerat…

Ce faci insa cand nu poti renunta la ceva ce ii afecteaza pe cei din jur? Cand ii faci sa se simta neputinciosi, insignifianti nu pentru ca esti vreun zeu in lumea lor, ce controleaza totul, ci tocmai pentru ca nu vezi ca te autodistrugi crezand ca detii controlul iar pentru ei contezi prea mult pentru a avea puterea sa plece?

Despre amante

Citesc si eu bloguri desi, recunosc, putine. Unul dintre ele este cel al lui Isaxx, care a scris recent un post despre amante, explicand relatiile dintre trei persoane in formule geometrice si regulile nescrise pe care fiecare trebuie sa le respecte. Nu pot spune ca o pot contrazice. Cred doar ca putini dintre noi reusesc sa nu isi uite locul.
De ce scriu acum despre asta? Pentru ca mi-am amintit de un articol vechi, pe care nu l-am publicat in Reporter virtual pentru ca am descoperit, atat eu cat si Tiberiu, ca nu am condei pentru asta… Cu toate acestea, mi-am spus ca il voi publica intr-o zi.

Meseria de amanta

Scenariul de obicei e următorul:
El are un job stabil, bine plătit, o soţie şi unul sau doi copii acasă. Are nevoie de o evadare. Aici apare ea. A doua. Fără obligaţii, fără implicaţii sentimentale. Doar acordul, de cele mai multe ori tacit, ca el să aibă grijă să nu îi lipsească nimic, în schimbul clipelor petrecute împreună. Regulile sunt simple: ce se intamplă în dormitor rămâne în dormitor! Şi, când una din părţi nu îşi respectă angajamentul, cealaltă dispare. Atât.
În ziua de azi poţi cumpăra iubire, afecţiune, linişte, uneori chiar şi viaţa sau moartea. Trebuie doar să ghicesti preţul corect, pentru că aproape orice din lumea asta are unul. Şi, pentru o studentă cu ambiţii mari ce nu a avut norocul de a se naşte într-o familie potentă financiar, acesta e reprezentat de plata chiriei, a hainelor, a ieşirilor în oraş şi a tratamentelor cosmetice. Doar îi place să arate bine.
Nimic rău în asta, ar spune unii. Afacerile sunt afaceri şi la fel stau lucrurile în cazul jocurilor. Doar că, uneori, regulile se schimbă, iar ea vrea sa devină EA, sau el vrea sa îi fie doamnă. Aşa se încheie relaţii, se destramă familii, se păruiesc femei între ele mai ceva ca la circul de stat sau, mai rău, copii cresc fără parinţi din cauza orgoliilor stupide ale acestora, care nu inţeleg că işi pot creşte odraslele chiar dacă s-au lăsat prostiţi de Cupidon şi, influenţaţi de o chimie neînţeleasă încă, au decis să îşi continue viaţa în doi cu altcineva.
Ce-i de făcut? Cunosc femei care şi-ar lega soţul de calorifer. Sau care îi verifică telefonul, contul de face boc, mail-ul, arhiva de messenger. Puţine urmăresc pas cu pas, dar există şi astfel de cazuri extreme. În urmarit sunt experţi bărbaţii, descendenţi ai vânătorilor de altă dată. Soluţia însă e mai simplă de atât: fiecare ar trebui să îşi respecte rolul acceptat iniţial în piesă. La urma urmei, amanta are toate privilegiile soţiei, mai putin responsabilităţile acesteia, soţia are mai mult timp pentru ea iar soţul, mai puţini bani în portofel, dar e mai relaxat, astfel că poate face alţii!

Inceput de an

Suntem aceiasi, in prima zi dintr-un nou an, dar ne facem liste cu ce dorim sa schimbam ‘de azi’, promisiuni pe care poate le vom tine, urari celor dragi…

Am disparut din nou, pentru cateva zile insa incep anul in fata laptopului, asezat pe o masa plina cu orez, promitandu-mi ca anul acesta voi scrie mai mult. Nu regret nimic din ce am facut in ultimele 12 luni. Am fost fericita, mi-am facut noi prieteni, am descoperit noi locuri, noi senzatii, mi-am amintit ca pot sa iubesc, ca ar trebui sa am incredere, ca rabdarea nu e o calitate cu care ma pot lauda, ca familia e mai importanta pentru mine decat oricine altcineva…

Vorbind despre familie si ‘disparitii’, acesta e motivul pentru care nu m-am tinut de promisiune si nu am scris nimic in ultimele zile. Mi-am petrecut Craciunul si Anul Nou cu ei, acasa, linistita, bucurandu-ma de compania celor la care tin cel mai mult desi ii vad rar. Am mancat, conform traditiei de aici, 12 boabe de strugure la miezul noptii, m-am jucat cu artificii si i-am sorcovit inainte ca ei sa apuce macar sa isi termine primul pahar de sampanie. Pe multi i-a surprins faptul ca am ales sa stau cu ei in loc sa petrec prin vreun club sau orice altceva… dar eu nu as schimba cu nimic aceste zile!

Imi era dor de sarmale, ciorba, piftele, salata boeuf, cozonac si, mai mult de atat, de bucataria plina de femei care nu stau (cu exceptia mea). Imi era dor sa supraveghez pe cineva facand tortul, sa fur din crema inainte de a-l termina, de mama verificand oalele cu sarmale sau friptura din cuptor. M-a surprins sora mea care a stat pana la 4 dimineata pentru a astepta sa fie gata cozonacii. Nu mi-o inchipuiam nici stand vreodata ca pe ace fiindca ‘i se taie maioneza’. Nici o noapte in club nu se compara cu asta! Cu facutul bradului acasa… Cu ciocnitul paharelor la miezul noptii cu cei dragi, nu cu necunoscuti…

Iar voua, celor ‘sase cititori’ (ca sa citez pe cineva rautacios de anul trecut), va urez ‘La multi ani!’, sa vi se indeplineasca toate dorintele si va promit ca voi incerca sa dispar cat mai rar din coltul meu on line, mai ales ca in curand va voi arata ce mi-am facut cadou de Craciun. Pana atunci va impartasesc cateva din amintirile ce le-am adunat in ultimele 12 luni, despre care nu v-am povestit, ca sa va amintesc ca viata mea nu e doar sex, ca sunt o persoana obisnuita si aici nu scriu doar amintiri de budoir… Scriu despre mine si despre cum traiesc eu viata!

This slideshow requires JavaScript.

Si asa incepe distractia…

Trebuia sa ajung in aeroport la 5.00. De cand ma stiu nu mi-am facut bagajele din timp si, la ora 21 in seara anterioara am plecat sa imi cumpar… lenjerie. Cea mai scurta sesiune de shoping pentru cei ce m-au insotit s-a terminat intr-un bistro pentru ca, in mai putin de o ora sa ajungem sa fumam tigara dupa tigara la etajul 5, in fata usii blocate, fara prea multe sperante de a trece dincolo de ea prea curand!

Baby, I’m sorry but I don’t think I can catch the flight… The door is blocked and my passport is in the bedroom… Credea sau spera ca glumesc. M-a intrebat cum pot trei adulti sa stea in fata usii de la intrare… dar nu zburam… nu ne putem micsora suficient cat sa intram pe gaura cheii… nu stim sa spunem incantatii ori sa vrajim nenorocitul de butuc… Putem doar sa ne sunam prietenii in timp ce ne ardem clipele si sa cautam pe Google lacatusii dispusi sa vina duminica noaptea sa ne sparga usa, sa batem la vecini pentru a ne recomanda pe cineva si sa avem rabdare… Sa sunam de 6 ori pentru ca cineva sa ne raspunda (multumesc vinovatei pentru persistenta si rabdare) si sa ne ceara un pret exagerat pentru doua lovituri de ciocan… Si sa fumam inca o tigara dupa… Sau doua… Sau trei…

Si de ar fi fost doar atat… Numai nu am sarit pe geanta pentru a o inchide, am facut dus, mi-am spalat si uscat parul si am plecat, ca de obicei, la limita pentru a prinde avionul, pentru a constata ca… nu e nici un taxi in statie, si toate masinile care trec pe langa mine sunt deja ocupate… Parca cineva nu voia sa plec!!! Dar am facut-o! Am avut chiar timp pentru cumparaturi si pentru a scrie jumatate de articol! Restul… va povestesc maine, din alt oras! Am doua ore de omorat timpul in aeroport inainte sa ma intorc acasa… unde ma asteapta o tigara, o sticla de Jack, un el si o ea! Imi permite timpul… Pentru maine am deja bagajele facute!

O nebunie pe an…

Aveam 12 ani, cred, cand i-am spus mamei ca vreau sa fac cursuri. Raspunsul ei l-am tinut minte, pentru ca voiam sa i-l amintesc intr-o zi cand voi avea acelasi curaj nebun ce nu ma caracterizeaza decat rareori:

–Cand vei fi majora vei putea face orice iti doresti! Pana atunci… NU!

Si i-am amintit cand m-a intrebat de unde mi-a venit ideea, incercand poate sa ma convinga sa renunt la ea… Uitase, insa nu si eu. Mi-am dorit intotdeauna sa stiu cum este sa vezi lumea de sus, fara sa simti nimic sub picioare, fara sa te ascunzi in spatele unui geam… Si mi-am promis ca o voi face anul acesta, ca nu voi mai astepta — o nebunie pe an nu inseamna sa iti fortezi norocul!

Nu pot sa descriu cum a fost, chiar daca rareori imi lipsesc cuvintele. Mi-e ingrozitor de frica de inaltime, dar adrenalina nu m-a lasat sa inghet. I-am spus sa nu ma omoare, iar el… The crazy guy… cum ii spun colegii, mi-a zis ca nu poate sa imi promita. Si n-a facut-o, desi i s-a promis o recompensa substantiala! Pot spune doar ca vreau sa o fac din nou, doar pentru a privi lumea de sus, pentru a ma bucura de sentimentul de libertate, pentru starea pe care o am dupa, pentru sclipirea din ochi si zambetul inexplicabil…

E mai bun decat orice drog… si, ca sa va raspund anticipat, nu as avea incredere sa nu imi las viata in mainile altcuiva, pentru ca alternativa ar fi sa nu mai am o viata! Asa ca, mama, poti sta linistita! Daca nu am facut cursurile atunci, acum nu am curajul, dar am invatat sa am incredere in altcineva! Si, dupa cum spuneam imediat dupa, daca ar fi sa recomand pe cineva pentru ‘prima data’, il recomand pe individul nebun din fotografiile de mai jos!

Ritual sadic

Cel putin o data la trei saptamani (desi uneori nu rezist nici doua) ma dezbrac in fata unei femei, ma intind si o las sa faca ce stie ea cel mai bine. Niciodata nu imi doresc, dar stiu ca plec fericita si, in mod inexplicabil, ma simt mai usoara, desi ma tortureaza cu zambetul pe buze.

Scenariul e acelasi, chiar daca se intampla destul de des ca femeia sa fie alta: intotdeauna sun sa intreb cand pot veni, fac dus exact inainte sa plec de acasa, nu port parfum, nu ma dau cu crema… Ajung aproape intotdeauna la fix sau chiar cu 5 minute mai tarziu, desi imi propun de fiecare data sa nu o las sa ma astepte si intotdeauna vreau mai mult decat i-am cerut la telefon. O urmez incercand sa destind atmosfera fara a privi in jur… Stiu ce ma asteapta…

Cu toate ca nu am inhibitii, sunt incordata, desi ar trebui sa imi fie usor dupa atatia ani, insa nu imi place durerea. Niciodata nu mi-a placut, dar pe aceasta o consider necesara. Nu mi-o doresc, dar imi doresc starea pe care o am dupa, confortul, libertatea… Imi aranjez hainele pe scaun si ma intind. Ma studiaza cu atentie, intr-o lumina orbitoare — intotdeauna m-a deranjat, dar nu pot spune nimic.

Incerc sa nu tip, desi ma doare. Mirosul din camera l-am asociat mult timp cu iadul — l-as recunoaste si in somn acum. Indiferent cat de draguta e, e sadica — i se citeste in priviri placerea pe care o simte de fiecare data cand eu ma abtin sa nu ii sperii vecinii.

Ce a fost mai greu a trecut! e replica invariabila, inainte de partea cea mai dureroasa. Toate mint si toate o fac zambind in timp ce mie aproape imi curg lacrimile. Insa gandul la ziua de maine ma face sa mai rezist putin — doar atat mai e pana se termina totul. Maine voi zambi eu. Maine vei zambi si tu cand ma vei vedea. Maine nu vei observa nimic si nu vei sti unde am fost. Ma vei intreba doar cand ma duc daca nu o fac!

Cel mai bun prieten…

Pauzele lungi si dese — cheia marilor succese… e scuza perfecta uneori, cand o spui cu un zambet complice ori inocent pentru a te sustrage de la o anumita activitate. Eu insa, ma resimt. Sunt nervoasa, morocanoasa, nu pot dormi ori nu ma pot trezi chiar cand am ceva de facut  (ceva ce imi doresc!), nu am energie… Iar discutiile telefonice despre ce imi place sau ce as vrea sa incerc nu ma ajuta. Nici planurile pentru saptamana viitoare. In plus, am un sertar intreg cu lenjerii, costume, masti si alte accesorii care imi fac imaginatia sa zburde in loc sa imi dea un imbold pentru a le aranja.

Vorbesc mai vulgar ca niciodata. Sa te fut!, Ei… pula!  si Pizda ma-tii! sunt la ordinea zilei. Ca sa nu mai vorbim de Du-te-n pula mea!… Pentru fiecare exista o replica… Promiti?, Ce ai cu biata mea mama? ori As vrea… Era cald si bine… Intotdeauna am avut raspuns pentru orice. Chiar si pentru intrebarea Ai? Si da, am! Mai multe… Sunt colorate… Ma asteapta cuminti in sertarul cu lenjerie. Preferata mea e roz, si nu pentru ca imi place culoarea, ci pentru ca e prima… si rezista la apa!

Nu sunt obsedata. Sau… Eu nu cred asta. Prefer un barbat. Intotdeauna am preferat un barbat, dar nu orice barbat. Si, daca nu ies, nu il pot gasi iar cel pe care il vreau acum e departe.

Apa calda… Gel de dus… Piele alba… Spuma mai alba… Un parfum de care imi era dor… Un prieten roz si amintiri… dorinte… Intotdeauna m-a enervat bazaitul nenorocit dar acum il ignor. Am nevoie… Ochii inchisi ma ajuta sa traiesc mai intens. Atat de intens incat nu mai aud nimic, nu mai vreau nimic… Nu ii spun altcuiva de data aceasta sa nu se opreasca — eu stiu cel mai bine ce vreau si ce imi place si stiu ca nu vreau sa o fac.

Apa calda… Gel de dus… Piele alba… Spuma mai alba… Parfumul ce nu stiam ca imi lipsea… Sterg oglinda aburita pentru a vedea un zambet si ochii ce imi stralucesc. Acum sunt calma!

Frica

Nu am crezut vreodata ca imi poate fi atat de frica incat sa nu pot reactiona, sa nu ascult cand cineva imi spune ce sa fac — cineva care sunt constienta ca are mai multa experienta decat mine, care m-a asigurat ca sunt in siguranta dar, se pare, in anumite conditii intru in panica si… desi as vrea sa tip, inghet!

Pe Sebastien l-am cunoscut virtual acum atat de mult timp incat nici nu mai stiu cum s-a intamplat. Am primit multe invitatii din partea lui si de multe ori m-am autoinvitat, dar intotdeauna intervenea ceva… Vremea nu era de partea mea… Programul imi era dat peste cap… Dar, intr-un final, m-am alaturat lui si prietenilor lui pentru o evadare din plictiseala ce a dominat ultima saptamana.

Nu va ganditi la mai mult decat s-a intamplat! Sebastien reprezinta jumatate din Evadeaza cu noi iar propunerea a fost sa imi inving frica, desi nu sunt o fire sportiva, si sa incerc sa escaladez un perete intr-un mediu controlat, fara pericole (altele, in afara mintii mele, ce functioneaza total diferit de cea a pustiului de 12 ani care a reusit sa ajunga pana sus de 4 ori, spre deosebire de mine). E drept, mi-e frica de inaltime — intru in panica, mai bine spus, nu mai am o conditie fizica ce sa imi permita sa nu sufar chiar si dupa ce m-am catarat un metru, dar nu ma dau batuta. In ianuarie voi reveni, si poate voi reusi sa ajung cu jumatate de metru mai sus — daca ma primesc, dupa ce am tipat ca o pustoaica speriata ‘Vreau jos!’

 

Inapoi in Bucuresti

Nu mi-a fost dor si nici nu stiu daca imi va fi dor vreodata sa ma intorc. Am lasat o parte din mine de unde am plecat si am luat ceva cu mine, desi mi-am lasat toate bagajele intr-o camera de hotel.

Mult timp nu am publicat, iar asta pentru ca mi-a fost greu sa o fac atunci cand eram alaturi de cel de care m-am indragostit. Nu sunt ipocrita! Nu mi-am dorit. Chiar am facut tot posibilul sa nu se intample dar… cu totii stim ce se intampla cand iti spui ca nu te vei gandi la un elefant albastru…

Stiu ca niciodata nu ii voi fi sotie. Nu ii sunt iubita. Sa fiu amanta nu cred ca mi se potriveste. Si nu, nu ii pot da un titlu, desi mi-ar fi usor. Pot spune doar ca e mai mult decat un prieten. E cel cu care imi impart pranzul, macar trimitandu-i o fotografie. E cel pe care il sun cand vreau sa spun cuiva ca sunt fericita sau trista. E cel care imi spune ‘Buna dimineata’ si ‘Noapte buna’ indiferent unde sunt. Si il iubesc, chiar si atunci cand arunc cu tot ce am in preajma in el sau cand il ard cu tigara fiindca ma provoaca ori il musc doar pentru ca il urasc atat de tare incat vreau sa simta asta.

Iar acum imi lipseste. Mi-e dor sa il simt langa mine, sa il mangai, sa il aud spunandu-mi ca ma iubeste cand abia poate respira… Sa ii spun sa nu se opreasca in timp ce unghiile mele i se infig parca fara voia mea in piele lasandu-i urme pe care le observ abia a doua zi…

M-am schimbat mult. Traiesc totul mult mai intens. Nu mai sunt galagioasa. Mi-a spus chiar ca sunt timida… si incep sa cred ca am devenit asa, desi inca nu stiu motivul. Ce ma surprinde insa e ca, desi ma plictisesc repede, acum e singurul barbat pe care il vreau langa mine si singurul pe care nu il pot avea aici.